Am numai 21 de ani si totusi am strans tristete cat pentru o viata, poate chiar de trei ori mai indelungata. Sunt in inchisoare de la varsta de 19 ani, fiind condamnat la 16 ani pentru complicitate la crima. Mama este o persoana cu multa credinta in Dumnezeu. S-a pocait si merge mereu la biserica. Cat timp am fost in libertate mama imi tot spunea:" Adi mama, inca nu te-ai hotarat sa mergi pe drum cu Dumnezeu, sa-L primesti pe Isus ca Domn al inimii tale?" Aceste cuvinte erau o adanca mustrare pentru mine, insa de fiecare data imi spuneam ca sunt prea tanar, ca inca nu sunt pregatit. In sinea mea imi spuneam ca nu am timp pentru asa ceva. Atunci am gresit gandind astfel. Am pierdut un moment favorabil care m-ar fi scutit pe mine si pe multi altii de multa suferinta. De la varsta de 19 ani, de cand sunt inchis, de mii de ori mi-au rasunat in minte si in suflet cuvintele mamei, insa tot nu-mi gaseam timp pentru Dumnezeu. Eram in camera tot cu tineri ca si mine, inchisi pentru diferite fapte, si ne umpleam ziua cu tot felul de glume si jocuri. Totusi ma simteam vinovat ca nici acum n-o ascultam pe mama. Chiar imi spuneam ca, daca nici faptul ca sunt la inchisoare nu m-a smerit si nu m-a intors la Dumnezeu, atunci ce altceva ar putea sa ma mai miste? A fost un gand ratacitor, insa raspunsul nu s-a lasat mult asteptat. Intr-o zi in care eram bine dispus si pus pe glume, am primit o scrisoare de la scumpa mea mama. In primele randuri isi cerea iertare de la mine pentru tot ce-mi gresise cu sau fara voie. Nu reuseam sa-mi dau seama de ce imi cere mama mie iertare, cand ar fi fost necesar ca numai si numai eu sa-mi cer iertare de la dumneaei. Dupa ce am citit o pagina am aflat ca mama nu se simtise prea bine in ultima vreme si facuse niste analize medicale, iar rezultatul a fost ca sufera de cancer la san. N-am mai reusit sa termin de citit scrisoarea, ceva in mine s-a rupt. Tot sufletul imi era framantat de durere si mai ales eram constient de faptul ca nu puteam face nimic. Abia atunci am realizat ca sunt neputincios, sunt singur, ca nu am nici un reper. Brusc mi-am amintit cuvintele mamei. Mi-am amintit de Dumnezeu. Am plans toata ziua stand in geam cu fata lipita de gratii, pentru a nu atrage atentia colegilor de camera. Dupa stingere tarziu in noapte, cand toti dormeau, am cazut in genunchi, am plecat capul si plangand smerit, m-am rugat pentru prima oara la Dumnezeu. De fapt i-am vorbit, mi-am deschis intru totul sufletul, marturisind tot ce aveam pe inima. Nu am stiut si nu am crezut ca o rugaciune poate rascoli si poate linisti in acelasi timp, poate aduce pace sufletului. M-am rugat din toata inima pentru mama mea. De atunci m-am rugat zilnic cu ardoare pentru mama. Din nou rezultatul, raspunsul rugaciunilor mele a fost promt. Dupa un tratament introductiv, premergator iminentei interventii chirurgicale, s-a descoperit la analize ca boala era in remisiune, cancerul a fost invins prin rugaciune si credinta.