Din 11 octombrie 2005 culeg sfarsitul ce l-am semanat. Tragic. Cu cat imi intorc toate gandurile spre momentul tragic, spre acel sfarsit . . .  cu atat ma pierd incet, incet intr-un gol, un fel de gaura neagra. . . E tarziu acum . . . as fi vrut sa mor inca de atunci. Eu am vrut sa mor, dar Dumnezeu nu. Stiu, este mult de lucru, dar nu imposibil pentru ca Dumnezeu a lasat fiecarui om, indiferent de pacatul sau, sa iasa la lumina. Mai stiu ca eu sunt intr-un fel de abis, o prapastie adandanca, inconjurata de munti de unde se pravalesc continuu stanci.

Ma simt singur. . . am nevoie de cineva. Ma amagesc singur, ignor realitatea si aleg sa reinventez totul. . . un alt inceput . . . refuz sa cred ce mi s-a intamplat. Ma intorc acolo in trecut si traiesc din amintiri, pierdut in iluzii desarte. Dar reapare realitatea cruda si imi descopar sufletul gol.  Parintii mei sunt afectati foarte mult. Pe baiatul meu nu pot sa-l mai vad. Am ramas singur . . .

Ce imi veti spune acum? Sunt urat de Dumnezeu?