Aici, pentru persoanele aflate in suferinta cu adevarat, o scrisoare primita valoreaza aur. Ma bucur enorm de mult cand, pe langa cursurile primite gasesc si cateva randuri de la tine. Simt latura umana a unei corespondente oficiale si reci; simt ca expeditorul exista cu adevarat si ii pasa catusi de putin de mine, de problemele cu care ma confrunt si asta imi da un pic mai multa putere in lupta cu morile de vant ale justitiei romane, pe care iti doresc din tot sufletul sa nu o cunosti niciodata. Apreciez foarte mult ca iti pierzi timpul pentru a-mi scrie cate ceva. E un gest nobil facut pentru un . . . puscarias. Asta sunt deocamdata. Tocmai am trecut de 2 ani si o luna de arest preventiv. Sunt inca nejudecat. La noi in Romania este posibil orice.

Referitor la ce le lipseste detinutilor cel mai mult, consider ca raspunsul meu ar fi un pic diferit din puncul meu de vedere, desi marea majoritate nu constientizeaza asta. AFECTIUNEA. Pentru ca genereaza sentimentul de liniste interioara si siguranta dupa care pana si animalele tanjesc. Pentru Dumnezeu! Cine nu-si doreste sa fie in preajma cuiva care intareste in el (ea) sentimentele de mai sus. Cine s-ar desparti de o asemenea persoana? Mai ales ca gasesti destul de greu o persoana de incredere in zilele noastre. Poate aceste este motivul pentru care unii din inchisoare simt ca le lipseste cel mai mult libertatea. La afectivitate, am impresia ca nu se poate ajunge. Ati fi uimiti sa aflati de ce isi doresc unii liberatea: pentru a repeta faptele sau pentru a comite altele. Isi doresc sa fie hoti celebri sau batausi de temut.
Puscaria e grea din multe puncte de vedere. Oamenii rai, mincinosi si perfizi precum si angajatii reci si nepasatori dau o nuanta greu de suportat suferintei in care deja ne aflam. Nu se respecta regulamente, nu se tine cont de sanatate, se fumeaza zi si noapte, nu se deschid geamurile, aproape ca nimeni nu are nici un Dumnezeu. Toate astea adunate cu problemele familiale si cu dezinteresul din justitie iti incearca deseori nervii intr-atat incat uneori iti fuge gandul la sinucidere ca la singura cale de scapare. Personal, am fost incercat de gandul acesta de mai multe ori in primele luni de arest, dar dupa ceva vreme Dumnezeu mi-a dat putere sa gandesc altfel si sa vad in asta o schimbare majora in viata mea cu atat mai mult cu cat am familie si un baietel de 4 ani si 9 luni.
Familia, din punctul meu de vedere, este cel mai greu “lucru material” de realizat si cel mai important. E greu – pentru este aproape o loterie, si este important- pentru ca daca ai o familie in care fiecare sa simta afectivitatea celorlalti membrii ai sai, viata ti se pare mai usoara si infrunti mai usor problemele ei. Vad “personalitati” care se lauda ca sunt realizati pe plan profesional si spun ca nu au timp pentru familie deocamdata sau pozeaza in “fericiti” pe toate planurile. Sunt de-a dreptul penibili in declaratiile sau interviurile lor!

In ce priveste familia mea, cea mai mare temere pe care o am este ca nu cumva din cauza perioadei lungi de detentie si a problemelor sociale sa o pierd . . . Mi-e dor de sotie, de copil si de cele mai multe ori refuz sa ma gandesc acasa. O mai fac involuntar, seara – inainte de culcare, si cu toate ca am varsta pe care o am, imi dau lacrimile. Noroc ca de obicei este noapte, tarziu si nu ma vede nimeni. Sotiei mele i-am scris si cateva poezii, iar baietelului meu, am reusit cu ajutorul lui Dumnezeu sa-i trimit cate ceva. Durerea mare in ce priveste familia este ca am pierdut peste doi ani frumosi din viata baietelului meu, timp in care as fi putut sa-i ofer o educatie mai buna – educatia pe care as fi vrut ca eu sa o primesc. Ii este greu fara mine. Stie ca . . . sunt in strainatate, imi recita poezioare la telefon si uneori il umfla plansul, ma intreaba cand vin acasa, si imi spune ca ii este foarte dor de mine. Va puteti imagina cu usurinta cata durere provoaca in sufletul meu . . .

Mi-ar fi placut sa traiesc intr-o tara civilizata si sa ofer familiei mele cele mai frumoase surprize. Pana una alta, sunt un detinut care a adus numai greutati celor dragi. Oricum, am invatat atat de multe despre (in)justitia romana, incat cu prima ocazie voi fugi din tara. Eu nu mai am timp de pierdut. Va trebui sa ma ocup de bunastarea familiei si de asigurarea viitorului nostru inca din prima zi de libertate. Acum fac tot felul de proiecte de viitor si planuri de afaceri pentru strainatate si pentru care ma rog intr-una lui Dumnezeu sa ma ajute.

Singurul lucru bun pe care l-a facut detentia pentru mine a fost ca m-a apropiat si mai mult de Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu este omniprezent, imi gasesc refugiul in El oriunde si oricand.

In incheiere, va urez toate cele bune.